Psihologi şi bloggeri români, despre „parentingul cu blândeţe“

Noţiunea de „parenting cu blândeţe“ a apărut pentru prima dată în 1978, când psihologul John Mcgee a început să studieze rezultatele tehnicilor acestui stil educaţional. Nu foarte cunoscută în acea perioadă, metoda a devenit acum un trend printre părinţii din toată lumea, fiind promovată intens. Concret, „parentingul cu blândeţe“ presupune ca, în loc să se enerveze şi să reacţioneze prin violenţă verbală, părinţii să se retragă câteva minute, să se calmeze şi abia apoi să înceapă o discuţie constructivă cu privire la impactul negativ al faptelor copilului. Sunt sfătuiţi să nu ridice vocea când copilul greşeşte, iar critica este interzisă.

Pusă la îndoială de voci care spun că oferă prea multă libertate micuţilor şi poate duce la o lipsă de educaţie, tehnica este explicată de psihologii români şi specialiştii în parenting contactaţi de „Adevărul“.

Ce înseamnă parenting, în opinia psihologului Mirela Horumba

Pentru început cred că este potrivit să clarificăm ce înseamnă parenting, pentru că mulţi părinţi întreabă de ce este nevoie de acest fel de a face lucrurile când „părinţii noştri ne-au crescut şi fără parenting şi uite că n-am murit“.

„Este un adevăr incontestabil faptul că până acum o generaţie nici nu se punea problema dacă în familie se face educaţie prin violenţă sau ce implicaţii emoţionale ar putea avea asupra adulţilor care au fost crescuţi în acest fel. Bătaia, ţipatul, jignirea, umilirea şi «critica constructivă» erau instrumente educative în majoritatea familiilor, de unde şi falsa convingere că dacă majoritatea se conformează, aşa este corect.

Parentingul înseamnă să ştii cum şi când să ai anumite comportamente şi ce consecinţe au acestea atât asupra copilului, cât şi asupra ta. Adică să faci educaţie în mod conştient. Şi asta presupune să fii atent atât la ceea ce simţi tu ca părinte, dar şi la ceea ce trăieşte copilul. Atâta timp cât acest echilibru nu este păstrat, disponibilitatea afectivă a adultului nu poate ajuta copilul să crească emoţional. Există o confuzie majoră a multor părinţi că parentingul înseamnă a te anula pe tine ca părinte şi a pune copilul într-o postură de libertate absolută, fără reguli, fără structură şi fără nicio responsabilitate. Şi astfel creştem o generaţie de copii nesănătoşi emoţional, care la primele provocări ale vieţii se vor simţi complet neputincioşi şi inadecvaţi, cu o stimă de sine extrem de scăzută, lipsiţi de încredere şi cu o neputinţă la cote alarmante“, a explicat psihologul Mirela Horumba, cunoscută şi drept „psihologul părinţilor“.

Ce reprezintă curentul „parenting cu bândeţe“ în opinia psihologului Bogdan Godja

„Educaţia cu blândeţe“ este un concept dezvoltat în Statele Unite desemnând o modalitate de a însoţi copilul în viaţa de zi cu zi şi în educarea lui într-o manieră iubitoare, asigurându-i sprijin şi siguranţă. Se axează foarte mult pe clădirea unei relaţii sănătoase, dezvoltarea interacţiunii interpersonale şi integrarea de grup, cu scopul de a crea o legătură de încredere şi sprijin între adult şi copil.

Principiile care formează cadrul general al „educaţiei cu blândeţe“ reprezintă de fapt o întreagă psihologie a interdependenţelor umane, cu focus pe exprimarea iubirii necondiţionate prin prezenţă şi acţiuni. Una dintre ideile fundamentale ale acestei metode este să nu înlături sau să respingi comportamentul cuiva, ci dimpotrivă, să îl înţelegi.

Principiile educaţiei cu blândeţe dezvoltate de John McGee se structurează pe câţiva piloni: iubire necondiţionată, preţuire şi valorizare umană, alături de acceptare, însoţirea prin prezenţă şi comunicatea.

Psihologul Mirela Horumba, despre apariţia „parentingului cu blândeţe“

„Mulţi dintre noi am fost crescuţi fiind convinşi că educaţia înseamnă şi violenţă şi credem că violenţa este o normalitate în educarea copiilor, fără să ştim că de fapt iubirea are alt gen de manifestări comportamentale“, precizează psihologul Mirela Horumba.

Deşi avem Legea 272/2004 care interzice bătaia copiilor, Organizaţia Salvaţi Copiii, într-un studiu recent  făcut pe acesta temă, a avut următoarele concluzii:

  • 38% dintre părinţi recunosc abuzul fizic asupra copiilor în familie;
  • 63% dintre copii afirmă că sunt bătuţi acasă de către părinţii lor;
  • 20% dintre părinţi apreciază pozitiv bătaia ca mijloc de educaţie a copilului;
  • 18% dintre copii afirmă că au fost bătuţi acasă cu băţul sau cu nuiaua, 13% cu cureaua, 8% cu lingura de lemn;
  • corecţiile precum „lovitul cu palma“ sau „urecheala“ nu sunt percepute de majoritatea părinţilor, şi într-o anumită măsură, nici de copii, ca fiind comportamente din sfera abuzului fizic.

Este benefic sau nu „parentingul cu blândeţe“, în condiţiile în care sunt voci care susţin că şi „cearta are rolul ei“, prea multă libertate putând duce la o carenţă educaţională?

Ideea de „parenting cu blândeţe“ este foarte benefică în măsura în care este abordată într-o manieră corectă. Însă cuvântul „blândeţe“ poate crea foarte multe capcane. Dacă îl abordăm în sensul de permisivitate excesivă, copilul va fi extrem de lipsit de încredere în sine deoarece îi vor lipsi reperele pe care să se sprijine atunci când are nevoie de reguli de funcţionare adecvate şi specifice vârstei. Aşadar, blândeţea nu exclude autoritatea parentală, ci doar agresivitatea ce o însoţeşte uneori. Este dificil pentru părinţii de astăzi să abordeze acest model, pentru că nu au văzut nicăieri cum se face, doar presupun şi adesea greşesc, tocmai pentru că psiho-educaţia este încă la început de drum în România. Putem spune că a fi blând însemnă a fi ferm fără a fi însă agresiv.

Mai potrivit este să folosim cuvântul „blândeţe“ în sensul „formării de comportamente sănătoase individual în context social, fără a răni emoţional copilul“.

„Cât despre ceartă şi aici trebuie să mai clarificăm ceva. Este important să înţelegem că misiunea de părinte presupune îndrumare şi găsirea de soluţii. În general, cearta apare când avem de-a face cu atacul la persoană, pe când ceea ce ne interesează este să schimbăm un comportament. Educaţia cu blândeţe nu exclude găsirea de soluţii, reguli şi autoritatea parentală corectă. Aşadar, parentingul cu blândeţe nu înseamnă libertatea totală de a face ceea ce îţi trece prin cap fără a ţine cont de ceilalţi, ci înseamnă libertate emoţională într-un cadru corect social. Tocmai pentru că amestecăm lucrurile apar confuzii de acest gen“, explică Horumba.

Psihologul Bogdan Godja atrage atenţia că hotărâtor pentru evoluţia unui copil sunt primii ani din viaţă şi felul în care vede, percepe, înţelege, simte lumea din jurul lui, cum se raportează la ceilalţi şi cum îşi stabileşte relaţiile de ataşament. Copilul învaţă din orice răspuns al adultului, verbal, nonverbal, dat conştient sau inconştient.

„Problemele de parentalitate ale lumii moderne ne arată că avem ceva de făcut cu noi înşine, cu învingerea tiparelor de educare inconştient moştenite de la părinţi, bunici. Copilul învaţă în primul rând din familie, apoi din mediul şcolar depre responsabilităţi, drepturi, limite şi avantaje în relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îi va marca şi dezvoltarea stilului caracterial. Există un «preţ al privilegiului», ne spune Madeline Levine, presiunea parentală şi avantajele materiale fiind cele care creează o generaţie de adolescenţi înstrăinaţi şi nefericiţi“, explică Godja.

Parentingul cu blândeţe, o provocare pentru părinţi?

Întrebat dacă această formă de educaţie implică reprimarea anumitor emoţii ale părinţilor, psihologul Bogdan Godja confirmă că poate fi o provocare pentru unii părinţi, pentru că, în general, nu poţi dărui ceea ce nici tu nu ai. Cu siguranţă urmarea unei astfel de metode e benefică şi prin faptul că scoate la iveală părţile bune ale educatorulu-părinte. Iar răbdarea, atenţia, înţelegerea, stăpânirea reacţiilor de moment, abilităţile practice de mindfulness, autoreglarea emoţională, cultivarea iubirii detaşate faţă de copil, toate acestea sunt rechizite la îndemâna părinţilor, abilităţi ce pot fi dezvoltate prin perseverenţă şi exerciţiu conştient.

„Educaţia cu blândeţe“ nu înseamnă că părinţii trebuie să-şi reprime stările şi emoţiile. Ba din contră, presupune întâi de toate cunoaşterea universului propriu de emoţii, înţelegerea de către părinte a modului în care emoţiile, gândurile, impulsurile şi acţiunile unei persoane se nasc şi însuşirea modului sănătos de a le gestiona. Învăţând cum să facem asta mai întâi la noi, în acest fel vom putea înţelege şi trăirile copilului în raport cu nevoile lui, ne vom dezvolta vizibil empatia, capacitatea de recunoaştere şi conexiune cu copilul, toleranţa la frustrare, ne vom crea obişnuinţa unui alt tipar mai sănătos de reacţie cognitiv-comportamentală, reuşind astfel mai bine să ne înţelegem copilul, arată Godja.

Psihologul Mirela Horumba recomandă 10 reguli de aur pentru educaţie fără daune psihologice:

1. Laude şi recompense: cele mai bune recompense sunt atenţia pozitivă, lauda descriptivă şi afecţiunea manifestată. Pe de altă parte, dulciurile şi jucăriile, tablete, telefoane, etc. nu sunt necesare pe post de recompense.

2. Consecvenţa: odată ce s-a stabilit o regulă nu o încălcăm pentru că suntem prea obosiţi sau pentru că ne simţim vinovaţi.

3. Rutina: structurarea timpului îl ajută pe copil să se conecteze cu predictibilitatea şi creează obişnuite.

4. Limite: copiii trebuie să ştie că există limite în ceea ce priveşte comportamentul lor – adică să ştie ce este acceptabil şi ce nu. Este foarte important să nu ne prefacem că suntem de acord cu ceva ce ne deranjează.

5. Disciplină: disciplina înseamnă învăţarea de comportamente corecte, nu pedepsirea copilului. Ddacă un comportament nedorit persistă, părintele este cel care îl încurajează, de multe ori fără să vrea acest lucru.

6. Folosirea avertizărilor (reamintirilor): îi permite copilului să folosească timpul psihologic în beneficiul său (a nu se confunda cu cicălirea copilului).

7. Explicaţii: este important să facem distincţie între explicaţii şi justificări – desigur este corect să-i explic copilului o dată sau de două ori anumite aspecte, însă nu este corect să mă pierd în interminabilele „de ce“- uri.

8. Păstrarea cadrului de discuţie: să ne reamintim, părintele este adultul şi este responsabil de starea de calm. În caz de avarie, să rămânem centraţi pe relaţie/comportament şi fără atacuri la persoană (fără etichete) – în acest fel este imposibil să ne enervăm.

9. Responsabilităţi casnice: copilăria înseamnă drumul către maturizare. Să lăsăm copiii să crească, implicându-i în tot ce ţine de activitatea gospodărească a familiei. Evităm astfel să devenim sclavul copilului.

10. Relaxare şi timp de calitate: cu cât primele nouă reguli vor fi parte integrantă din viaţa noastră, cu atât mai mult timp cu plus valoare petrecut împreună vom avea.

Ce spun specialiştii în parenting despre educaţia cu blândeţe:

DaddyCool:

Cred foarte mult în conexiunea dintre părinţi şi copii. Cred în conceptul de educaţie cu blândeţe şi mai cred că de acasă porneşte absolut tot ceea ce înseamnă personalitatea viitorului adult. Tocmai din acest motiv sunt foarte atent la felul în care mă comport în preajma fiicei mele fiindcă sunt sigur că îmi va urma tiparul şi că eu voi fi singurul responsabil de toate acţiunile ei vitoare. Şi de felul în care se va raporta la diferite situaţii cu care va avea de-a face pe viitor.

Ştiu că este o întreagă dezbatere pe tema educaţiei cu blândeţe, dar părerea mea este că, atât psihologii, cât şi unii părinţi duc întregul concept la extreme.

Să faci educaţie cu blândeţe nu înseamnă să spui DA la absolut tot ce îşi doreşte copilul să spună sau să facă, la fel cum o educaţie cu blândeţe nu poate însemna faptul că părinţii conturează, de fapt, o lipsă a ei.

Ca orice lucru în viaţă, şi aici avem nevoie de echilibru. Să fii blând nu înseamnă să accepţi orice. Să fii blând înseamnă să ştii să îţi expui punctul de vedere calm, cu argumente, să poţi să dai explicaţii pe măsura şi capacitatea interlocutorului şi să găseşti soluţii practice într-o situaţie care cere acest lucru.

Mă consider un părinte care aplică educaţia cu blândeţe fiindcă nu mi-am pierdut niciodată cumpătul în faţa acţiunilor mai puţin cugetate ale copilului meu, căruia am avut răbdarea să îi explic întotdeauna ambele părţi ale unei situaţii. Mi-am tratat fiica exact ca pe un adult încă de la bun început, la fel cum voi face şi cu fiul meu şi viitorii copii care vor apărea în familia noastră.

Gabriela Maalouf, psiholog şi trainer 

Eu cred că parentingul cu blândeţe a existat dintotdeauna. Nu am gasit în nicio carte de psihologie, care se studiază la universitate, nu dintre cele comerciale, de la Freud încoace, alte sfaturi decât despre blândeţe, înţelegere, perseverenţă, răbdare. Ce s-a împământenit, în schimb, iar noi numim parenting clasic, nu este altceva decât suma credinţelor oamenilor. Aşa făcea bunica, vecina, aşa am învăţat eu, etc. Simţim că acest parenting cu blândeţe este o găselniţă modernă, dar nu este. Oamenii au început să citeasca mai multe cărţi de specialitate, au început să dea mai departe informaţia şi astfel parentingul cu blândeţe a început să prindă aripi, să iasă la lumină şi să îşi capete locul binemeritat. Este foarte adevarat că informaţiile sunt scoase din context, iar oamenii înţeleg prin parenting cu blândeţe să fie extrem de permisivi, să nu mai pună limite niciodată, ba chiar să se ascundă când au un conflict. Fără limite, copiii se simt în nesiguranţa şi nu îşi construiesc rezistenţa la frustrare, care poate fi fatală daca este încasată într-o doză mare, la o vârstă sensibilă (adolescenţă).

Ana Nicolescu, blogger Mămica urbană

Către orice model de parenting am tinde, cred că nu putem să-l aplicăm copiilor noştri dacă nu ne-am integrat propria copilărie. Dacă încă reacţionez la triggerele copiilor sau ale celor din jur ca un copil rănit şi nu ca un adult vindecat, pot visa cât vreau că o să aplic vreodată limite sănătoase, ferme, fără să mă simt vinovat că restricţionez prea mult sau că dau prea mult frâu liber, fără să îmi fie frică că o să mi se urce copilul în cap sau că o să-i ştirbesc din unicitatea lui, deviindu-l de pe drumul misiunii sale.

Ce cred eu că funcţionează este parentingul cu respect şi parentingul cu echilibru, dar sunt greu de făcut, mai ales de generaţia care a fost criticată în public, mereu comparată ca formă de motivare şi creştere, de generaţia care a fost bătută cu furtunul de la maşina de spălat sau cu rigla la palmă în faţa clasei.

Atunci când o să înţelegem că nu copilul e defect, ci noi, atunci când o să ne asumăm copilăria şi nu o să ne mai comportăm ca victime, abia atunci o să ne luăm înapoi puterea personală, o să ne echilibrăm, o să vedem cine suntem noi pe dinăuntru şi o să fim mai blânzi cu noi. Abia atunci o să fim în stare să punem limite sănătoase celor din jur, fără să rănim, fără să ciuntim, fără să ne fie frică, fără să credem că ne vindecăm rănind şi abia atunci o să ştim să facem asta şi cu copiii noştri. Abia atunci vom fi în stare să le fim ghizi pe drumul misiunii lor indiferent de denumirea pe care o capătă acest ghidaj: parenting cu blândeţe, parenting fără pedepse şi recompense, parenting asumat, echilibrat, cu respect. Nu e atât de mult despre formă, cât este despre cum ne dăm voie să creştem alături de copiii noştri, pentru că ei vin pe lumea asta să ne fie parteneri de creştere spirituală. Dacă vrem ca ei să reuşească în viitor, noi trebuie să reuşim în trecutul nostru. Altfel vom rămâne nişte copii răniţi care se zbat să îşi crească copiii biologici.

Articol realizat pentru www.adevarul.ro

Foto credit www.pexels.com


Dacă ai rezonat cu conţinutul articolului îl poţi distribui prietenilor şi te poţi abona la Newsletter aici pentru a primi alte noutăţi ale Mirelei.

Distribuie
Coşul tău de cumpărături
Shop cart Coşul tău de cumpărături este gol