Oare în doliu doar timpul vindecă tot sau…?

Când moare cineva drag, una dintre frazele pe care le auzi cel mai des este: timpul vindecă tot. E spusă, de obicei, cu intenție bună, doar ca vine din  neputința celuilalt de a sta lângă durerea ta fără să o repare cumva și vine din dorința lui sinceră ca tu să nu mai suferi. Dar nu și din realitatea pe care o trăiești tu în aceste momente…

Vezi tu, doar  că, pentru omul în doliu, fraza asta poate avea două efecte tăioase: îl face să se simtă presat să încheie suferința mai repede și îl face să se simtă cumva vinovat pentru ceea ce nu poate integra în sufletul lui. Pentru că dacă trece timpul și încă doare, apare întrebarea care îl macină: ce e în neregulă cu mine?

Adevărul e mai nuanțat. Timpul, singur, nu vindecă. Timpul doar trece. Și odată cu el, se așază praful peste lucruri, se schimbă anotimpuri, se schimbă oameni, se schimbă discuții. Durerea poate să se domolească, da. Șocul poate să scadă. Corpul poate să se obișnuiască cu ideea imposibilă a dispariției persoanei plecate.

Dar vindecarea, atunci când se întâmplă, vine din altceva. Vine din felul în care trăiești timpul. Unii oameni trec prin doliu ca printr-o cameră închisă: stau acolo singuri, cu lumina stinsă, cu ușa încuiată, sperând că într-o zi o să fie bine. Și uneori, după luni sau ani, durerea nu se micșorează. Doar se transformă în oboseală, iritabilitate, anxietate, insomnie, retragere, lipsă de sens. Nu pentru că persoana e slabă, ci pentru că doliul nu e doar o emoție, e o experiență care cere spațiu, sens și martori.

Alții își dau voie să plângă, să spună povestea, să spună iar, să se înfurie, să se simtă vinovați, să se simtă goi pe interior, să simtă dorul ca pe o foame. Își dau voie să aibă reacții diferite: să râdă într-o zi și să se prăbușească în următoarea. Își dau voie să iubească omul plecat în continuare, fără să se rușineze că iubirea încă doare.

Aceasta face diferența: nu trecerea timpului, ci procesarea în timp. Și mai e ceva pe care fraza timpul vindecă tot îl ratează: sunt pierderi care nu se vindecă în sensul în care dispare durerea. Unele pierderi se integrează. Dorul nu moare, dar se așază într-un loc în care poți respira și trăi. Înveți să trăiești cu absența fără să te pierzi pe tine.

Doliul nu e o boală, dar are nevoie să fie îngrijit. Nu e un defect, dar poate deveni o singurătate care te usucă pe dinăuntru. Și de multe ori, cel mai vindecător lucru nu e timpul, ci faptul că nu mai duci totul singur: să stai lângă oameni care înțeleg fără să te corecteze, să poți spune lucruri pe care în viața de zi cu zi le înghiți cu stoicism, să nu te simți o povară când plângi, să nu te simți grăbit când încă doare….sunt lucruri care vindecă.

Dacă simți că ai obosit să pari bine sau că îți lipsește un loc sigur în care să poți vorbi despre omul tău, am pregătit un grup de sprijin în doliu: Împreună prin doliu. Un spațiu ghidat, blând, în care nu forțăm vindecarea și nu „ștergem” durerea, ci o așezăm încet, cu sens, ca să poți respira din nou în ritmul tău de acum.

Dacă printre prietenii tăi este cineva căruia i-ar fi de ajutor, m-aș bucura mult sa îl trimiți mai departe, mulțumesc.