Ce provocare uriaşă este să fii părinte astăzi: atât de multe cărţi, articole, informaţii atât de contradictorii uneori, despre cum să ne educăm copiii încât riscul de a te simţi copleşit este la un click distanţă. Şi totuşi există o parte bună a lucrurilor: eşti oarecum ghidat să începi să îţi pui întrebări la care să găseşti răspunsuri din propria perspectivă, cu propria minte folosind filtrul gândirii.
Ştiu că noi, părinţii de astăzi suntem împărţiţi între un job care pare să ne fure întreaga energie (şi timpul desigur) şi dorinţa noastră naturală de a avea un copil care să fie fericit, să fie mai bun ca noi atât ca educaţie (formală, aş adăuga eu) cât şi ca tot ce înseamnă calitatea vieţii a unui om împlinit.
Poate ne va ajuta să luăm o mică pauză şi să ne punem o întrebare simplă: care este de fapt scopul educării copilului? Desigur, avem şi răspunsul la îndemână: interesul nostru este ca el să devină o persoană adultă independentă şi autonomă (fără ai fi dependentă de ceva sau cineva) fiind simultan integrată social.
Practic sarcină noastră este să găsim echilibrul între nevoile copilului şi nevoile adulţilor care îl educă. Şi cum putem găsi acest echilibru: în aplicarea tuturor elementelor practice de inteligenţă emoţională. Psihologia dezvoltării copilului ( regăsită sub denumirea de parenting sau parentaj, pentru că în limba romană nu există un cuvânt care să traducă exact “ parintitul ” ne arată că a fi un părinte bun înseamnă a te gândi la rezultate înainte de a oferi soluţii şi a fi în stare de a-ţi analiza propriile emoţii şi comportamente.
A fi părinte nu presupune a te nega pe tine, a te pierde în relaţia cu copilul, ci înseamnă a echilibra nevoile copilului cu nevoile tale de părinte ( şi cele fizice şi cele psihologice). Şi cum putem obţine acest lucru la nivel de interacţiune zilnică: prin punerea de limite, în maniera corectă. O persoană care ştie (sau învaţă 🙂 ) să se trateze pe sine cu respect ( adică îşi face limitele cunoscute şi are grijă de ele să nu-i fie încălcate ) îi va arăta şi copilului modelul, adică îl va trata cu respect, fără a-l agresa, traumatiza sau răsfăţa, asigurându-I astfel o bună dezvoltare psihologică.
Pentru a înţelege mai uşor cum putem aplica inteligenţa emoţională în relaţia părinte-copil voi prezenta mai jos câteva practici parentale care o stimulează:
- Părinţii care nu răsfaţă ştiu să pună limite (permisivitatea în educaţia copiilor poate avea efecte psihologice mai toxice decât autoritarismul datorită confuziei legate de absentă şi inconsecvenţa regulilor);
- Autoritarismul nu îi convinge pe copii, ci îi forţează să aibă un comportament care se transformă curând într-un rebel;
- Consecvenţă în aplicarea regulilor este de aur;
- Ascultarea umanizată: pe lângă cuvinte ascultăm şi emoţiile din spatele lor;
- Acceptarea şi încurajarea copilului ca persoană, dar schimbarea comportamentelor indezirabile
Avem şi bariere în practicarea inteligenţei emoţionale, de a căror prezenţă nu suntem totdeauna conştienţi:
- A critica şi a face de ruşine: mesaj psihologic transmis – Tu nu eşti valoros
- Distragerea atenţiei de la problemă: mesaj psihologic transmis – Problemele tale nu contează
- Admonestările şi ameninţările: mesaj psihologic transmis – Eşti o persoană rea
- Analizarea şi darea de soluţii: mesaj psihologic transmis – Nu eşti în stare că gândeşti
- Tendinţa moralizatoare: mesaj psihologic transmis – Eşti o ruşine
Este important să reţinem că noi, părinţii avem o misiune importantă în relaţia cu copilul nostru: suntem un îndrumător care îl ajută să înveţe comportamente care îi vor forma caracterul şi stima de sine, aceasta este esenţa “parintitului“. Şi pentru că toate trebuiau să poarte un nume, acesta este: inteligenţa emoţională a părinţilor.
Descoperă cursul Busola Parinţilor
Foto credit www.pexels.com
Dacă ai rezonat cu conţinutul articolului îl poţi distribui prietenilor şi te poţi abona la Newsletter aici pentru a primi alte noutăţi ale Mirelei.
