Septembrie 2017, un nou început de an şcolar. Aceeaşi atmosferă cunoscută de ani şi ani: nu avem manualele gata la timp, folosim auxiliare sau nu folosim auxiliare, dăm teme elevilor sau nu. Părinţii înroşesc Facebook-ul cu postări care de care mai usturătoare la adresa şcolii, cadrele didactice anunţă greve pentru că nu li s-au mărit salariile aşa cum li s-a promis, şcoli care trebuie să funcţioneze fără avizul ISU, deşi acesta este obligatoriu, directori de şcoli care sunt puşi în funcţie fără să treacă examenul pe care l-au susţinut, o campanie socială să mai ajutăm nişte copii cu drag de carte să meargă la şcoală, mai punem nişte camere video, mai angajăm nişte firme de pază, alergăm după doamnele bune şi şcoli de renume. Este cam la fel în fiecare an, cam aşa arată în fiecare an începutul şcolii, de zici că este sfârşitul sistemului de învăţământ. Şi an după an este la fel, de zici că nu suntem în stare să învăţăm nimic din experienţa anilor precedenţi.
Oare ce ar putea să aducă o îmbunătăţire şcolii româneşti? Trebuie să existe ceva care să optimizeze lucrurile, într-un fel. Ceva pare că nu funcţionează aşa cum este acum şi toată lumea se străduieşte, însă lipseşte ceva.
În căutările mele de a afla ce este acel ceva, am întâlnit-o pe Doamna, acea persoană specială care a mai făcut puţină lumină în mintea mea sau mai corect spus m-a făcut să-mi pun şi mai multe întrebări. Dar doar aşa găseşti şi răspunsurile. Pentru a putea rezolva o problemă într-o manieră potrivită este important să o defineşti corect.
Întâlnirea cu Doamna (pentru păstrarea anonimatului o voi numi aşa în continuare) s-a petrecut într-o zi însorită de mijloc de septembrie, când am simţit de la bun început că stau de vorbă cu cineva care se pricepe la bine la oameni. Se vedea clar că nu vorbeşte din cărţi sau teorii sofisticate şi din ceea ce trăieşte.
M-a măsurat din cap până în picioare, s-a ridicat, mi-a întins mâna (micuţă dar foarte fermă), am făcut cunoştinţă şi m-a invitat să iau loc. M-a rugat să-i păstrez anonimatul şi să-i promit că voi scrie despre întâlnirea noastră. Am asigurat-o că are cuvântul meu că voi proceda întocmai.
Şi acum când scriu aceste cuvinte, mă copleşesc emoţiile întâlnirii cu acest OM absolut special. În toată conversaţia purtată am avut sentimentul unei experienţe de sincronicitate, acelea care îţi schimbă perspectiva.
I-am promis că o să fiu scurtă şi la obiect, rugând-o să-mi răspundă la câteva întrebări cărora doresc să le aflu răspunsul, legat de şcoala românească.
Aşa că, la invitaţia Doamnei, am început:
Eu: Doamnă dragă, credeţi că şcoala românească are vreo şansă să se optimizeze?
D: Desigur, cu siguranţă!
Deja curiozitatea mea este stârnită pentru că este unul dintre puţinii oameni care nu se văicăreşte şi nu se plânge de greaua moştenire…Aşa că, entuziasmul meu prinde aripi:
Eu: Vă referiţi la actualizarea manualelor?
D: Nu, nici gând!
Eu: La şcoli şi săli de clasă mai primitoare?
D: Nu, desigur!
Eu: Aaa, atunci vorbim despre curricular mai adecvate elevilor?
D: Nici pe departe!
Este momentul în care încep să mă întreb ce ştie Doamna şi eu mai am de aflat. Tot ce ştiam eu se cam epuizase: manuale, şcoli, conţinut …. Deodată, simt că am o sclipire şi zic:
Eu: Gata, Doamnă, ştiu: este vorba de salariile cadrelor didactice!
D: (se uită la mine cu o privire poznaşă şi îmi spune) Draga mea, un profesor bun, cum spuneţi voi,munceşte bine în orice condiţii pentru ca o face cu sufletul altfel.
Eu: Doar nu vreţi să susţineţi că este normal că sunt prost plătiţi profesorii!!!
D: Exclus! Cadrele didactice trebuie plătite foarte bine, doar ca pe criterii altfel alese…
Eu: Adică, puteţi detalia puţin, vă rog, chiar m-aţi făcut curioasă!
D: Văd că ţi-am stârnit interesul, aşa ca o să-ţi spun mai multe:
- manuale în care copiii nu regăsesc realitatea vieţii lor de zi cu zi;
- şcoli care par că seamănă cu închisorile;
- materii şcolare pe care nu le vei folosi niciodată aşa ca atare în viaţa de adult;
- profesori frustraţi care nu mai ştiu cum să gestioneze elevii de astăzi şi se îngroapă în hârtii;
- schimbarea peste noapte a modului în care se fac evaluările
- lipsa unei strategii coerente în educaţie pe termen lung
- sistemul actual de meditaţii
- recomandarea „la kilogram” a auxiliarelor pline de greşeli
- numărul de ore pe care le petrece un elev învăţând depăşeşte chiar pe al unui corporatist
- şedinţele cu părinţii la care aceştia sunt criticaţi pentru copiii lor în faţa clasei, adică public
- criticarea, umilirea, invalidarea, etichetarea copiilor în faţa clasei
- elevi care nu iau examenul de Bacalaureat, deşi eu stat 12 ani prin şcoli degeaba….
Toate, dar absolut toate, sunt realităţi ale şcolii româneşti de astăzi, nu le putem contesta şi orice om de bună credinţă le vede.
Deja simţeam cum mi se înroşesc obrajii: punctase cu atât realism situaţia …
D: (văzuse că eram marcată de ceea ce tocmai auzisem) Draga mea, ştiu că este provocator să le
auzi aşa, însă să ştii că nu acestea reprezintă cea mai grea problemă a şcolii româneşti.
Eu (abia şoptind): Adică ce-ar mai fi?
D: Cea mai grea problemă a educaţiei în România este: Disprețul pe care cei mari îl arată celor mici, nu se ține cont de dimensiunea umană a copilului, elevul este un fel de portret robot.
Eu: Nu m-am gândit până acum aşa!
D: Părerea mea este că până nu se intervine aici, nimic nu va schimba şcoala românească. Cei mari sunt la catedră pentru că cei mici sunt în bănci, nu invers. Când se va înţelege acest lucru, abia atunci putem vorbi de o şcoală centrată pe elev, cu adevărat. Altfel, suntem în lumi paralele şi orice ai face, relaţia profesor-elev face diferenţa în procesul de învăţare.
Apoi Doamna s-a uitat la ceas şi am înţeles că este momentul să îmi iau rămas bun…Nu ştiu dacă vom mai sta de vorbă, însă după această întâlnire mă simt mai aproape de acel ceva care contează în sistemul de învăţământ.
Sunt recunoscătoare pentru minutele preţioase petrecute împreună!
Mulţumesc, Doamnă! Doar atât…
