Copilul e precum o oglindă – primim ceea ce dăm – iar dacă îi dăm în permanentă ţipete şi ceartă, atunci sunt mari şanse să primim aceleaşi lucruri din partea lui. De ce se întâmpla acest lucru? Pentru îl învăţăm că acesta este modelul corect de relaţionare între noi şi el…cum fac eu, va face el.
În societatea românească actuală suntem mulţi părinţi interesaţi de schimbarea atitudinii parentale, adică a comportamentului faţă de copil. Suntem mulţi noi cei care dorim să învăţăm să interacţionăm cu copilul fără ţipete şi nervi. E drept că e un exerciţiu foarte greu, însă odată însuşit acest mod de relaţionare, lucrurile devin mult mai simple şi mai ales un fapt demn de luat în calcul, este o obişnuinţă pe care o integrăm pe termen lung. Teoretic este foarte simplu să ajungem în acel „punct 0” în care ne dăm seama că vrem să schimbăm modul în care ne comportăm cu copilul nostru.
Însă practic, cum facem acest lucru ?
Odată ajuns în acest punct, noi, părinţii, este necesar să ne putem întrebarea:
„Ce învaţă copilul meu din felul în care mă comport, din acest comportament?”
În momentul ne răspundem la această întrebare şi conştientizăm ceea ce facem şi îi transmitem copilului, adică NE ASUMĂM RESPONSABILITATEA ce ne revine (altfel spus înţelegem că felul in care ne comportăm este luat ca reper de către copil) , urmează o a doua întrebare:
„Ce aş fi putut face altfel în acea situaţie critica?”
( ţin să fac o precizare : aici ne referim la situaţiile care ne cam dau bătaie de cap ! ). În în clipa în care înţelegem că am fi putut gestiona altfel situaţia şi avem o soluţie de rezervă, atunci cu siguranţă o vom pune în practică.
Ştiu , si din propria-mi experienţă, că este nevoie de mult exerciţiu şi mai ales de dorinţa de a lua măsuri, de a face ceva, adică de autodisciplină , componentă activă a inteligenţei emoţionale. Mulţi dintre noi, părinţii, conştientizăm acest aspect şi recunoaştem faptul că noi greşim în abordare (ne straduim sa invatam ce sa punem altceva in loc) şi că din cauza noastră întâmpinăm probleme cu copiii. Însă dincolo de conştientizarea situaţiei e nevoie să acţionăm într-o manieră potrivită. Din păcate, suntem obişnuiţi să ne centrăm pe conflicte în loc să ne centrăm pe soluţie.
Şi cum se face decentrarea de pe conflict şi centrarea pe soluţie? E nevoie, pentru început, de o bună înţelegere a lucrurilor.
Hai să luăm un exemplu concret:
Să ne gândim, de exemplu, la un părinte X care a spus de trei ori un lucru, dar îmbunătăţirea aşteptată tot nu s-a întâmplat şi care obişnuieşte să se certe cu copilul pe aceleaşi subiecte timp de câteva săptămâni (sau perioade mai lungi). În momentul în care părintele sesizează acest tip de comportament (care este epuizant, presupune un consum enorm de energie) ar fi bine să îşi puna întrebarea de care vorbeam la început:
„Ce anume din comportamentul meu întreţine comportamentul nedorit al copilului meu?”
şi apoi să facă un exerciţiu de gândire să analizeze ce poate face concret altfel, după care să implementeze soluţia găsită
Atentie: dacă părintele ţipă mereu la copil, copilul o să vă înveţe să ţipe; dacă părintele se ceartă mereu, copilul o să înveţe să se certe, iar prima persoană cu care se va certa şi la care va ţipa va fi părintele, pentru că de la el a învăţat asta.
Presupunând că suntem deja în procesul educaţional şi maniera pe care am folosit-o până acum nu a fost întotdeauna cea potrivită , e firească întrebarea: se pot îndrepta relaţiile? Dacă n-am ştiut la început cum să ne comportăm cu copiii noştri, dacă am greşit pe parcurs, putem îndrepta lucrurile? Putem reface relaţia cu copilul nostru, reluând-o din acel „punct iniţial”?
Răspunsul este DA!DA!DA! din fericire, relaţiile se pot repara, optimiza oricând înţelegem că ne dorim o schimbare. Important este eu, părintele să conştientizez, cum spuneam, nevoia de a schimba felul în care îmi exercit competenţa parentală şi să înţeleg că eu sunt cel care trebuie să fac primul pas (chiar dacă îmi este fooooooarte greu să accept acest lucru), să nu aştept din partea copilului. E destul de delicat să înţeleg că, la un moment dat, nu am ştiut şi nu am putut să fac mai mult pentru relaţia cu copilul meu.
Totuşi, în momentul în care îmi dai seama că aş fi putut face lucrurile altfel, nimic nu mă împiedică să îmi acord a doua şansă, atât mie cât şi relaţiei cu copilul.
Foto credit www.pexels.com
Dacă ai rezonat cu conţinutul articolului îl poţi distribui prietenilor şi te poţi abona la Newsletter aici pentru a primi alte noutăţi ale Mirelei.
