,

Epidemia de critică a părinţilor – calea cea mai sigură şi rapidă de a face ravagii printre copii

Fiecare părinte are un vis, acela de a se uita la copilul său devenit adult şi de a spune: „Mă bucur că am putut să fiu un ghid potrivit pentru tine!”

Indiferent de cât de provocatoare sunt situaţiile cu care ne întâlnim în existenţa noastră umană, fie ele „bune” sau „ne-bune”, fiecare copil are nevoie de capacitatea de a le face faţă şi de a le depăşi.

Copilăria este laboratorul în care părinţii şi familia te învaţă cum să faci faţă vieţii atunci când vei deveni adult.

Tot ceea ce primeşti în primii ani din viaţă (pentru că deja cunoaştem că doar 10 ani durează copilăria, aşa că trebuie să fim cu foarte mare grijă cum îi folosim cu înţelepciune ) este „o trusă de instrumente mentale şi comportamentale pentru viaţă”.

Creşterea unui copil nu este o sarcină uşoară la îndemâna oricui. Poate că am văzut la alţii cum este şi ne considerăm pregătiţi ca părinţi, însă atunci când suntem direct implicaţi pare că viaţa bate filmul. Toţi părinţii din jur par că au soluţii la problemele care nouă ne dau bătăi de cap şi ne fac viaţa amară. Unde oare dispare acea iubire necondiţionată de care vorbesc toate cărţile când nouă ne vine să fugim şi să lăsăm totul în urma noastră?

Prea adesea ne revin în minte aspecte despre cum spun alţii că ar trebui să facem sau să ne comportăm de parcă este necesar să ne trăim viaţa aşa cum ne dictează ceilalţi: societatea, prietenii, cunoştinţele, mama, soacra sau oricine crede că are un sfat de dat – adesea necerut. Fapt care complică şi mai mult lucrurile…

Ne-am fixat nişte standarde adesea nerealiste pentru că vrem ca tot ce nu putem accepta cu realism şi corectitudine că ne aparţine să punem în cârca copiilor noştri, ca şi cum ei sunt responsabili pentru starea noastră de bine. Vrem să fim părinţi „buni“, dar ce înseamnă concret acest lucru puţini dintre noi avem curajul să aflăm cu adevărat. Ne place să credem că devenim buni prin performanţele copilului, prin meritele lui şi prin ceea ce el face valoros. E greu să faci un pas în spate şi să recunoaştem că toată lauda îi revine lui şi nu nouă.

Şi mai dificil este atunci când copilul nu se ridică la nivelul aşteptărilor noastre, mai corect spus al pretenţiilor noastre. De fapt de aici vine de multe ori şi greutatea de a fi părinte, pentru că e ca şi cum există un contract nerostit , dar aplicat zilnic, între noi şi copil: noi îi dăm bani, mâncare, îmbrăcăminte, cursuri, telefoane, tablete de ultimă tehnologie, timp (de preferat), iar el trebuie să returneze investiţia în „pastile de fericire” pentru părinte. Evident este necinstit aşteptatul schimb însă copilul nici măcar nu a fost informat sau consultat dacă este de acord cu aşa ceva.

Însă lucrurile merg în continuare astfel şi pentru a putea recupera ceea ce pretindem începem să criticăm, să jignim, să punem etichete absolut nepotrivite. Pur şi simplu vrem ceea ce considerăm că ni se cuvine de drept, prin statut şi prin definiţie: respect şi iubire. Ca un fel de troc: îţi dau – îmi dai … trist, dar adevărat de multe ori! Dacă este întrebat un astfel de părinte va susţine sus şi tare că îşi iubeşte necondiţionat copilul, însă iubirea necondiţionată vine din preaplinul inimii noastre, nu din nevoia de a ne umple golul. Pe linie biologică abia când părintele dăruieşte copilului fără să-i pretindă iubire copilului, o va primi la rândul său. Nu avem cum să obligăm copilul să ne iubească, putem doar să-l ajutăm să o facă, dacă doreşte… Dacă vrem să fim respectaţi, este necesar să avem comportamente care să fie respectate, mai ales dacă suntem părintele lui. Respectul se câştigă, nu se impune cu forţa!

Cu cât copilul va primi cuvinte şi comportamente toxice de la părintele său, cu atât îi va fi mai dificilă viaţa.

Părintele lumii de astăzi are o misiune foarte clară cu două îndatoriri principale:

– prima este să înveţe copilul să se descurce în lume, începând de la lucrurile simple precum vorbitul, mersul, făcutul la oliţă, legatul şireturilor, încheiatul fermoarului la hăinuţă când este mai mic, urmând ca mai apoi când creşte să înveţe să scrie, să citească, să socotească, să-şi administreze bugetul, să-şi plătească facturile, taxele şi impozitele şi tot felul de lucruri concrete despre cum să treacă cu succes prin viaţă. Nu este o îndatorire deloc uşoară, uneori mai greşeşti, o iei de la capăt, însă asta face un părinte: îşi învaţă copilul să ia decizii corecte pentru el pe termen lung, adică să gândească.

– a doua sarcină, poate şi mai importantă decât prima, este să-l înveţe să se iubească pe el însuşi într-un mod corect şi sănătos, să-l înveţe să se afirme fără a se lăsa călcat în picioare şi fără a leza demnitatea celorlalţi. Nu este o treabă tocmai uşoară, însă dacă reuşeşte înseamnă că tot efortul său a meritat. Iubindu-se pe el însuşi este cea mai bună modalitate prin care învaţă copilul să se iubească cu adevărat. Este esenţial să depăşim capcana expresiei „a te iubi pe tine însuţi înseamnă egoism” , este doar o confuzie între iubirea sănătoasă şi responsabilă de sine şi narcisism, o componentă patologică.

Toate studiile de psihologia dezvoltării copilului arată faptul că stima de sine şi încrederea în forţele proprii determină calitatea vieţii unei fiinţe umane.

Multe din studiile ştiinţifice invalidează violenţa şi agresivitatea aplicată în creşterea copiilor. Toţi părinţii de astăzi au fost şi ei copii şi poate de aceea vor o relaţie diferită cu cei pe care îi cresc acum.

Însă trebuie să avem în vedere faptul că aceşti copii minunaţi de astăzi au nevoie de părinţi puternici, echilibraţi emoţional şi nu agresivi sau permisivi. Extremele mereu conduc la dizarmonie, echilibrul arată calea potrivită.

Tot experimentăm diferite metodele de educaţie, acum fiind în etapa în care părinţii lasă libertate copilului să facă ce vrea – extrem de nesănătoasă în primul rând pentru copil pe termen lung. Adesea nu ştim ce să facem cu copiii noştri pentru că metodele tradiţionale de creştere nu mai funcţionează şi nu am învăţat metode noi cu care să le înlocuim.

În fiecare zi ne recuperăm autoritatea parentală plină de fermitate fără agresivitate şi mergem, pas după pas, şi înţelegem că limitele, regulile şi respectul reciproc sunt un mod de viaţă sănătos într-o familie armonioasă.

Material realizat pentru www.republica.ro

Foto credit www.pexels.com


Dacă ai rezonat cu conţinutul articolului îl poţi distribui prietenilor şi te poţi abona la Newsletter aici pentru a primi alte noutăţi ale Mirelei.

Distribuie
Coşul tău de cumpărături
Shop cart Coşul tău de cumpărături este gol