– Nici nu ştiţi cât am fost de fericită când am aflat că sunt însărcinată. Mi se părea o binecuvântare, ca un fel de materializare în viaţa reală a iubirii noastre. Era ca şi cum întregul Univers ne arată că acest copil care déjà era în pântecul meu avea să îmi aducă împlinirea supremă, aceea de a fi şi mamă, pe lângă bucuria de a fi soţie. Simţeam că plutesc de fericire, şi imediat ce doctorul mi-a confirmat sarcina am început să port rochii de gravidă, deşi încă nu aveam nevoie.
Unde a dispărut acum totul? Au trecut doar 5 ani de atunci, iar eu mă simt atât de nefericită. Şi obosită…şi sătulă de toţi şi toate. Uneori mă-nchid în baie şi plâng, pentru că simt că nu mai am resurse. Îmi vreau viaţa înapoi, vreau să fiu din nou fericită!
Auzisem de multe ori genul acesta de conversaţii, însă de această dată parcă ceva era total diferit. Dacă mă gândeam în termeni de succes, femeia din faţa mea bifa la toate capitolele: fizic atrăgător, situaţie materială peste medie, recunoaştere socială, o relaţie de cuplu frumoasă şi o fetiţă ce parcă era din fotografiile de la reclama pentru cutiile de bomboane. Singurul lucru care nu se asorta cu întregul ansamblu erau ochii ei. Deşi de un verde profund, erau parcă goliţi de viaţă.
Aşa a început întâlnirea noastră, e drept acum ceva timp. Astăzi, după atâtea ani m-a sunat să mă invite la o cafea. Mi-a făcut plăcere să o revăd, acum când fiica ei era déjà o adolescentă în toată puterea cuvântului. Era aceeaşi persoană, cu singura diferenţă că acum avea o luminiţă în priviri şi o cu totul altă atitudine în abordarea vieţii. Era fantastic cum reuşise!
Mi-a spus că se pregătea să scrie o carte, o carte pentru mame aflate la început de drum aşa cum a fost şi ea. Am devenit foarte atentă , ea a observat şi mi-a spus:
– Să ştii că nu m-am transformat în psiholog , deşi pare din ce în mai aproape ziua în care voi da admiterea la Facultatea de Psihologie. Şi nu pentru alţii , ci pentru mine, vreau să mă cunosc mai bine.
– Şi cartea ta, care vrei să fie subiectul?
– M-am gândit mult şi vreau doar să le ajut pe mame să devină mai atente la provocările pe care le au în zilele noastre. Sunt multe “păcăleli” în zona de parenting, care se întorc rapid şi asupra mamei şi către copil, Şi cred că este mai simplu dacă auzi de ele din gura unei persoane care s-a întâlnit cu ele.
– Adică, îmi poţi da câteva detalii? Desigur, nu toată cartea : )
– Păi, uite, mi-am dat seama că parentingul nu este neapărat despre copii, este mai mult despre părinţi. Despre felul în care părinţii reacţionează la ceea ce fac şi spun copiii.
– Aha, intervin eu!
– Şi cred că ceea ce sabotează această reacţie cel mai adesea este legată de fricile părinţilor.
– Şi care consideri că este cea mai mare frică a părinţilor?
– Cum care, aceea de a nu greşi în raport cu copiii lor.
– Aici, te susţin! Şi eu cred asta.
– Şi cum te gândeşti să le spui asta părinţilor, să înţeleagă cât mai clar? Adică faptul că frică pe care o resimt ei în raport cu ceea ce face copilul le determină comportamentul şi nu fapta în sine a copilului?
– Nu este tocmai un lucru uşor, pentru că adulţii consideră că ei le ştiu pe toate şi pentru ei înşişi , şi pentru copii. NU este aşa: şi părinţii au fost copii, iar felul în care vedeau lumea în copilărie, adică se raportau la ea, este felul în care o văd şi acum, adesea. Deşi fizic sunt nişte adulţi, nu întotdeauna emoţional sunt la acest stadiu. Ştiu că unii se vor supăra sau vor fi nemulţumiţi, dar asta nu schimbă cu nimic lucrurile, până când ei nu vor conştientiza.
– Adesea, acesta este mecanismul …
– Şi atunci voi puncta felul în care diferitele tipologii de adulţi deveniţi părinţi pot “greşi” chiar din teamă de a nu greşi. E paradoxal!
Avem 4 categorii majore de a face lucrurile inadecvat:
- un părinte anxios, plin de temeri şi de frici, va avea reacţii inadecvate faţă de copil transmiţându-i copilului propriile frici;
- un părinte iritabil, nervos cu probleme în gestionarea furiei va avea reacţii explozive şi incontrolabile, riscând insecurizarea copilului;
- un părinte tensionat sau ocupat care se simte vinovat va avea reacţii fie de tip superprotector, fie de permisivitate excesivă şi nejustificată;
- un părinte egocentric sau evitant, care nu se poate raporta corect la realitatea obiectivă a copilului, va folosi negarea sau ridiculizarea copilului.
– Pe scurt, e uşor să fii părinte doar în filme şi în cărţi! Vorba aceea: practica din teorie este foarte diferite de practică din practică.
– Cam aşa…
– Mulţumesc pentru tot, spun eu! Să-mi spui, te rog, când o publici! Sunt sigură că o să ajute mulţi părinţi în căutarea unei relaţii sănătoase cu copiii lor. Ne mai auzim…
Am plecat, fiecare la treburile ei, însă mie gândurile îmi rămăseseră conectate la subiectul discutat. Experienţa şi rolul de părinte are multe moment frumoase, dar şi multe momente delicate însoţite de a stare de iritare şi nemulţumire pentru că ne simţim îngrădită şi restricţionată libertatea.
Şi părinţii sunt oameni: şi ei au nevoi, zile bune şi zile proaste. Tocmai de aceea este necesar să avem o capacitate reflexivă minimală în care să ne tragem sufletul şi să ne punem întrebările potrivite:
- Ceea ce fac eu ajută copilul său nu?
- Este vreo capcană aici?
- Cum sunt sigur că procedez corect?
Adesea, credem că este suficient să-ţi iubeşti copilul. Nu, nu este! Este doar o păcăleală care ne-a fost servită de-a lungul timpului. Degeaba poţi vedea măreţia copilului tău dacă nu ai priceperea să o scoţi la suprafaţă, să o faci să se întâmple.
A fi părinte se învaţă! Nimeni nu s-a născut părinte, toţi am devenit la un moment dat! Şi cea mai mare calitate a unui părinte este capacitatea de autoreflecţie.
Misiunea de părinte presupune abilităţi emoţionale şi abilităţi emoţionale. Aici mai avem noi un pic de lucru, însă deja am pornit la drum.
Poate că ne ajută un pic şi definiţia competenţei parentale, aşa cum o regăsim în literatura de specialitate :
Competenţa parentală reprezintă un sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi abilităţi susţinute de trăsături de personalitate specifice, ce îi permit părintelui să îndeplinească cu succes responsabilităţile parentale, să prevină şi să depăşească situaţiile de criză în favoarea dezvoltării copilului.
Foto credit www.pexels.com
Dacă ai rezonat cu conţinutul articolului îl poţi distribui prietenilor şi te poţi abona la Newsletter aici pentru a primi alte noutăţi ale Mirelei.