- Nu am timp.
- Nu am bani.
- La mine nu se poate.
- Ceilalți au avut noroc.
- Dacă aș fi avut alți părinți…
- Dacă șeful meu ar fi fost altfel…
- Dacă partenerul m-ar înțelege…
- Sunt prea bătrân(ă) ca să mai schimb ceva.
- Sunt prea tânăr(ă), încă nu e momentul.
- Încep de luni.
- Aștept să se liniștească lucrurile.
- Nu sunt suficient de bun(ă).
- Ce rost are?
- Așa sunt eu.
- Eu nu pot.
- Toți ceilalți au viața mai ușoară.
- N-am avut șansa lor.
- N-am cu cine.
- N-am de unde.
- Nu e momentul.
Poate că unele dintre aceste fraze sunt adevărate. Dar dacă le repeți în fiecare zi, ele încetează să mai fie o descriere a realității și devin o explicație pentru care rămâi pe loc.
Si da, există un lucru pe care îl învățăm cu toții, mai devreme sau mai târziu. Viața nu negociază cu plângerile. De ce? Nu pentru că ar fi nedreaptă, ci pentru că plângerile nu schimbă realitatea. La 10 ani, este normal să aștepți ca cineva să rezolve. La 20 de ani, încă mai poți spune că nu ai avut experiență. Dar după 30 de ani începe o etapă diferită.
Nu pentru că această vârstă este magică sau altcumva, ci pentru că ai avut suficient timp să observi un lucru simplu: dacă faci aceleași alegeri, vei obține, în mare, aceleași rezultate.
Adevărul, chiar daca nu este foarte confortabil, este că nimeni nu vine să îți repare viața. Dar absolut nimeni, nici părinții, nici partenerul, nici șeful, nici statul. Și nici măcar psihologul. Oamenii te pot ajuta, te pot susține, te pot ghida. Dar, oricât de mult te iubesc și țin la tine, nu pot trăi în locul tău.
Si de cele mai multe ori, nu lipsesc informațiile, ci lipsește decizia – pe ideea că merghe și așa. Știm că ar trebui să avem mai multă grijă de sănătatea noastră. Știm că unele relații ne epuizează. Știm că amânăm lucruri importante. Știm că stresul ne afectează. Și totuși, continuăm să spunem: poate de luni, poate luna viitoare sau mai aștept un pic până se mai liniștesc lucrurile.
Problema este că viața nu pune pauză până ne hotărâm noi, ea merge înainte indiferent de ce îți spui tu din frică sau ignoranță. Iar fiecare zi în care alegi să nu faci nimic este, de fapt, tot o alegere. Maturitatea ( mă refer la cea emoțională) nu înseamnă să nu mai ai probleme, ci înseamnă să încetezi să le mai explici la nesfârșit și să începi să cauți soluții.
Ascultă-mă bine, știu despre ce vorbesc pentru că am fost și eu fix acolo: NU CONTEAZĂ CÂT DE GREU ȚI-A FOST, CONTEAZĂ CE FACI CU CEEA CE AI ASTĂZI. In primul rând o minte pe care o poți folosi diferit. Nu contează câte uși s-au închis, contează pe care alegi să o deschizi acum. Poate că nu ai control asupra trecutului, dar ai control asupra următoarei decizii.
Iar viața se schimbă exact așa, ci printr-o decizie aparent mică, repetată suficient de multe ori. Și poate a venit momentul să ieși din postura de victimă care se lamentează la infinit cu „De ce mi se întâmplă asta?” la o întrebare centrată pe soluții ” Ce aleg să fac diferit de acum înainte?”
Pentru că după 30 de ani, cea mai valoroasă resursă nu mai este timpul pe care l-ai pierdut. Este timpul pe care încă îl ai. Fii mereu de partea ta. Nu pentru că viața îți datorează ceva, ci pentru că tu îți datorezi șansa de a construi o viață mai bună decât cea pe care ai acceptat-o până acum. Este mai clar acum?
