Durerea din doliu nu e ceva ce trebuie rezolvat, cu atât mai mult negat. E ceva ce trebuie așezat cu o gentilețe maximă, în porții pe care le poate duce sufletul tău. Și, oricât ar suna de simplu, două lucruri fac diferența: să nu rămâi singură cu ea și să ai un cadru în care durerea ta e normală.
Sunt zile în care te ridici din pat și parcă nu ești tu. Faci lucruri, răspunzi la telefon , îți vezi de ce ai de făcut, dar undeva în interior e o cameră închisă în care stă durerea. Și uneori ai impresia că nimeni nu vede camera aceea. Doar tu.
Apoi vin momentele în care dorul se așază în corp. Nu e doar un gând, e apăsare în piept, nod în gât, gol în stomac. Și te întrebi dacă e normal să doară așa. E. Așa arată iubirea când nu mai are unde să se ducă, când nu mai are în cine să se sprijine, când se transformă în absență.
Uneori, mintea încearcă să te apere și te amorțește. Alteori, te lovește din senin: o melodie, un miros, o propoziție spusă de cineva fără intenție, o fotografie pe care n-ai fi vrut s-o vezi azi. Doliul are felul lui de a veni în valuri. Și fiecare val îți amintește că încă trăiești ceva ce nu se poate grăbi.
Mai e și partea pe care o știe aproape orice om îndurerat: oboseala de a fi puternic. Oboseala de a spune sunt bine. Oboseala de a părea normal, când înăuntru e o lume care s-a schimbat. Poate că nici nu vrei sfaturi. Poate că nu vrei să ți se explice. Vrei doar un loc în care să poți spune adevărul, fără să te simți incomodă, fără să fii privită ca o problemă.
În doliu, singurătatea apasă altfel. Chiar și când ai oameni în jur, poți simți că ești într-o lume paralelă. Ei continuă, tu rămâi cu o absență care nu încape în conversații obișnuite. Și, în tăcere, se adună întrebări: de ce eu, de ce așa, de ce acum, cum fac să trăiesc cu asta.
Și totuși, există un lucru care ajută, fără să șteargă durerea: să nu o duci singură. Să fie un spațiu în care nu trebuie să demonstrezi nimic. În care poți veni și cu lacrimi, și cu tăceri, și cu zile în care nu ai cuvinte. Un spațiu în care cineva înțelege că doliul nu e un defect, ci o experiență umană profundă.
Am văzut de multe ori cum se schimbă ceva atunci când durerea nu mai e ascunsă. Nu dispare, dar se așază. Nu mai e o povară fără nume, ci devine un drum pe care îl faci cu pași mici, în ritmul tău. Și apare o liniște nouă: nu pentru că ai uitat, ci pentru că nu te mai lupți singură cu dorul.
Dacă ești în punctul în care simți că ai nevoie de un cadru blând și sigur, te invit într-un loc creat exact pentru asta.
Spațiul de suport emoțional Împreună prin doliu începe pe 13 ianuarie. Este un spațiu în care nu primești lecții și nu ești grăbită, ci ești ținută cu respect, claritate și grijă, exact așa cum ești acum. Dacă vrei detalii și înscriere, scrie-mi în privat cuvântul DOLIU și îți trimit toate informațiile.
