Anul acesta 2025 mi-a arătat ceva ce nu mai pot uita. Că poți să vorbești cu cineva azi, să închizi telefonul, să-ți vezi de treabă… și mâine să afli că nu mai e. Că există o secundă care îți rupe filmul vieții în două: înainte și după. Și după secunda aia, nu te mai întorci la tine cea de dinainte.
Scriu pentru că știu cât de singur te poți simți când treci printr-o pierdere. Și cât de ciudat e că lumea merge înainte, în timp ce tu stai pe loc, cu un gol în piept.
Ce nu ți se spune despre doliu: că nu este doar plâns. E ca și cum ai nevoie fizic de o amorțeală. E și o furie care apare din nimic. E și vinovăție pe care n-o poți opri: dacă sunam mai des… dacă insistam… dacă nu mă supăram… dacă…
E și un dor care vine în valuri: într-o melodie, într-un miros, într-o replică auzită pe stradă, într-o zi obișnuită în care, pentru o fracțiune de secundă, uiți. Și apoi îți amintești.
E și o senzație stranie că nimeni nu poate înțelege exact ce ai pierdut, pentru că tu n-ai pierdut doar un om. Ai pierdut o lume întreagă pe care o aveai cu el. Și mai e ceva: singurătatea din jurul durerii. Unii nu știu ce să-ți spună și se feresc. Alții îți spun fii tare, ca și cum asta ar ajuta. Unii dispar, fiindcă durerea ta îi sperie.
Și rămâi cu impresia că trebuie să te descurci singur, să nu încurci, să nu fii prea mult. Dar doliul e prea mult pentru un singur om, dus pe tăcute. Ce am învățat eu, cu durere, dar și cu adevăr: că nu există un mod corect de a suferi. Există doar un mod sănătos: să nu te abandonezi în timp ce treci prin asta.
Să ai pe cineva care să stea cu tine în durere fără să te grăbească. Să-ți pună ordine în gânduri când mintea o ia razna. Să te ajute să respiri când simți că te îneci. Să te țină de mână psihologic când toată lumea îți spune, fără să vrea, să te grăbești să fii bine.
Și încă ceva: doliul nu e despre a uita. E despre a învăța să trăiești cu dorul fără să te copleșească. Dacă ești acum în doliu… Poate simți că nu mai ai energie nici pentru lucrurile simple. Poate te simți vinovată, chiar dacă știi că n-aveai cum să controlezi. Poate ai momente în care ești „ok”, și apoi te lovește iar, dintr-o replică, dintr-o poză, dintr-un gând.
Poate ai impresia că nimeni nu mai are răbdare cu durerea ta. Dacă te regăsești, vreau să știi atât: nu ești prea sensibilă. Ești în doliu. Și doare pentru că ai iubit. Dacă treci printr-o pierdere și simți că ai nevoie de un spațiu sigur în care să vorbești despre tot ce nu poți spune în altă parte, lucrez 1:1 cu persoane aflate în doliu.
Scrie-mi în privat cuvântul DOLIU și îți trimit pașii pentru programare. Nu ca să te „repar” repede, ci ca să nu rămâi singură în durerea ta.
