– Pffff! Mă simt de-a dreptul depăşită, simt că ceva îmi scapă însă nu îmi dau seama ce anume. Suntem generaţia de părinţi cu cele mai multe surse de informare: cărţi, conferinţe, Internet, dar avem permanent cele mai mari întrebări: oare fac bine? Oare nu greşesc? Este atât de obositor, încât uneori o las încolo de teorie şi fac fix ce ştiu eu. Parcă sunt într-un carusel: când sus, când jos! Mă simt atât de copleşită încât îmi vine să las totul şi să plec. Dar parcă poţi să o faci aşa, pur şi simplu? Zici tu multe din gură, dar în suflet tot copiii tăi sunt şi îi iubeşti.
În acel moment o lacrimă se prelinse cu discreţie şi doamna din faţa mea întinse mâna după un şerveţel. Mă uitam la ea cu multă înţelegere şi ştiam cum este acest sentiment, pentru că îl trăisem şi eu la un moment dat. Starea aceea că nu eşti un părinte suficient de bun, de atent, de minunat, de ce-o mai fi acolo…tu te străduieşti din greu şi obţii în schimb…frustrare şi descurajare! Uneori este parcă prea mult.
Tocmai când mă pregăteam să spun şi eu ceva, Laura ( chiar mă gândeam ce nume frumos are, o vedeam încununată cu laurii de mamă) parcă a prins ceva curaj să continue. De data asta nu se mai uita în pământ, ci mă privea direct în ochi:
– Nu vreau să fiu ca părinţii mei, autoritari şi parcă deranjaţi de prezenţa noastră, cel mai adesea! La noi acasă puteai jura că este că la armată, rareori îi vedeam pe ai mei că zâmbeau. Nimic din ce făceam nu era suficient de bun, iar veşnicele comparaţii cu ceilalţi, care se presupunea că sunt perfecţi, mă scoteau din sărite!
Cu copiii mei, am vrut să fie altfel, să le fie bine cu noi. Nu-i uşor lucru să fii părinte, mai ales în zilele noastre. Să mergi şi la serviciu, să petreci şi timp de calitate, să faci şi treburile gospodăriei, să mai ai grijă şi de soţ, să mai am grijă de mine am tăiat de mult de pe listă! Ha, ha, şi iată-mă aici: am făcut totul să avem o relaţie de familie frumoasă, dar chiar tot ce m-am priceput eu şi ce am în schimb? Doar copiii care parcă mă consideră sclava lor, bună doar când le cumpăr ceva şi le dau bani, lipsiţi de respect la adresa mea. Chiar, într-o zi, le-am spus să îmi spună “mastercard” , nu mamă, că este mai aproape de realitate. Poate că era mai bine să îi mai bat din când în când să mai ştie şi de frică. Nici eu nu mai ştiu cum ar fi fost mai bine, cert este că aşa nu se mai poate.
Să-ţi mai spun ceva: când citesc pe Facebook şi văd pozele alea pe Instagram cu familii fericite, zâmbitoare, cu copiii ăia care parcă nu ies niciodată din cuvântul părinţilor, îmi vine să îmi şterg contul. Cum Dumnezeu ei pot şi eu nu? Cum fac mironosiţele alea de le iese să fie mame bune, şi mie nu? Ele veşnic surâzătoare şi eu cu tensiunea mai ceva ca oală sub presiune.
Şi mai şi citesc peste tot că nu există copii răi, dar ai mei poate or fi excepţia de la regulă. Aşa mă mai consolez şi eu când îmi vine să o iau razna. Sau poate eu trebuie să fac nişte schimbări în felul în care mă port cu ei. Doar că habar nu am care ar fi alea.
Şi încă ceva ce nu înţeleg: nu este suficient să-ţi iubeşti copiii? Nu vine restul de la sine?
-Vezi tu, Laura, iubirea este esenţială pentru cei mici şi cred că multe mame ştiu acest lucru şi chiar îl simt. Însă mult mai important este că ea să ajungă la copiii în modul corect, astfel încât ei să se simtă iubiţi. Nu este suficient ca noi să simţim, să credem sau chiar să știm că ne iubim copilul, ci copilul trebuie să perceapă el însuși această dragoste, altfel ea nu are nici o valoare pentru el. Adesea este destul de ușor să iubești un copil atrăgător, sănătos, cu o fire plăcută. Dar nu toţi copiii se nasc cu asemenea trăsături și nu toţi au parte de timpuriu de experienţe care să-i modeleze, făcându-i să ajungă în niște persoane atrăgătoare și ușor de iubit.
Să împlinești nevoia de dragoste a copilului tău nu înseamnă să excluzi nevoia de disciplină. Uneori îţi va fi de folos să-ţi dai seama că respectivul comportament este cauzat de ceva; că există un motiv pentru care copilul se poartă într-un anumit fel. Înţelegerea acestui fapt important te va ajuta să nu iei atitudinea copilului de respingere sau de neascultare, drept un atac personal.
Este uşor să iubeşti un copil atunci când totul merge bine şi este foarte la îndemână să-i rănim atunci când ne supără.
Hai să ne gândim un pic:
- Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta; sau…
- Să ai o atitudine critică; sau…
- Să ţipi sau să strigi la copil; sau…
- Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau
neplăcerea, punându-i etichete; sau…
- Să-i aplici „tratamentul tăcerii”; sau…
- Să fii prea ocupat ca să-i acorzi atenţie; sau…
- Să rostești numele copilului pe un ton jignitor.
Sunt astea comportamente iubitoare? Mai degrabă, nu. Şi totuşi: îi iubim în sufletul nostru, dar comportamentele noastre transmit altceva.
Pentru a-i putea educa în iubire trebuie să nu-i rănim atunci când ne este greu cu ei. De aceea avem nevoie de reguli şi limite, adecvate vârstei lor. Ei doar ne pun faţă în faţă cu modalităţile noastre nesănătoase de a-i educa.
- Acum chiar mă simt vinovată!
- Laura, vinovăţia este doar un clopoţel care te atenţionează
ca a sosit vremea schimbării tale. Orice etapă pe care nu ai parcurs-o corect se poate modifica atunci când începi să o corectezi. Şi părinţii sunt oameni care învaţă!
Este adevărat, şi eu simt că am ceva de schimbat la mine.
Poate că a sosit “momentul meu de creştere interioară”. Mi-ar fi plăcut să fi venit înainte să devin mamă, dar cred că nici acum nu este timpul trecut.
Foto credit www.pexels.com
Dacă ai rezonat cu conţinutul articolului îl poţi distribui prietenilor şi te poţi abona la Newsletter aici pentru a primi alte noutăţi ale Mirelei.
