Trăim vremuri memorabile din toate perspectivele: economic, politic, social, tehnologic şi toate cu un impact major asupra noastră . Pare că schimbările se produc cu o aşa viteză încât modalităţile de adaptare ale fiinţei umane, sunt supuse unei presiuni continue şi nu întotdeauna îi poate face faţă cu succes.

Deseori, ca om, ai sentimentul că viaţa ta este scăpată de sub control: mereu faci lucrurile pe fugă, timpul este întotdeauna mai scurt decât ai tu nevoie şi veşnic ajungi că multele sarcini pe care le ai trecute în agendă să fie cazul să le reportezi pentru zilele următoare.

În aceste condiţii, dacă eşti şi părinte provocările sunt pe măsură, adică şi mai mari : trezirea de dimineaţă, mersul la şcoală, temele interminabile, opţionale, evaluări şi examene, lista poate continua după cum fiecare consideră de cuviinţă.

Ceea ce mă îngrijorează în calitate de om care lucrează în domeniul sănătăţii psiho-emotionale este O CONFUZIE MAJORĂ  care s-a creat în mintea multor părinţi care au copiii cu vârste până la şase ani , perioadă în care copilul îşi defineşte bazele caracterului său, cel care îl va însoţi până la adânci bătrâneţi.

Vreau să facem o clarificare : este foarte important pentru copil să aibă libertate, însă ea trebuie să fie între anumite limite adecvate vârstei. Nu poţi lăsa copilul să facă ce vrea şi când vrea, el nu are mecanismele psihologice şi de gândire dezvoltate ca un adult .

Ceea ce traumatizează pe viaţă un copil este chiar lipsa limitelor, în nici un caz prezenţa lor. Şi acest lucru nu rămâne fără consecinţe, le vedem mai repede decât ne-am putea închipui : la şcoală nimeni nu doreşte să fie prieten cu copilul tău pentru că el practic se autoexclude prin felul în care tu l-ai educat. Iar după ce va creşte , cu o dezvoltare emoţională distorsionată va deveni un adult nefericit pentru că oamenii de calitate îl vor ocoli.

Libertatea unui om se termină acolo unde începe libertatea celuilalt.

Un parenting de calitate presupune să educi copilul astfel încât să îşi poată exprima nevoile personale dar în context social adecvat, adică să se afirme sănătos din punct de vedere psihologic.

Aşa cum este înţeleasă autoritatea parentală ( sau mai degrabă lipsa ei corect aplicată ) suntem pe drumul cel mai sigur să creştem o generaţie de tineri inadaptaţi social şi cu serioase tulburări de personalitate de tip narcisic.

Studiile de specialitate arată că tulburarea de personalitate narcisică reprezintă o afecţiune în care pacientul are un simţ crescut al propriei importante şi o nevoie profundă de a fi admirat. Ei cred că sunt superiori celorlalţi şi au puţină consideraţie faţă de sentimentele acestora din urmă. În spatele măştii de încredere foarte mare stă o imagine de sine fragilă, vulnerabilă la cea mai mică critică ( stima de sine scăzută ), având o reacţie disproporţionată stimul-răspuns ( intoleranţă la frustrare, acea calitate care te ajută să faci faţă greutăţilor vieţii ). Tulburările de personalitate sunt afecţiuni în care oamenii au caracteristici care îi fac să se simtă şi să se poarte dezagreabil în preajma celorlalţi, limitând abilităţile lor de a funcţiona în cadrul relaţiilor sau în alte arii ale vieţii, cum ar fi profesional sau şcolar.

Ca factori de risc pentru apariţia ei este adeseori menţionat un stil de parenting de tipul „ copilul este şeful „ – model care deja şi-a dovedit eşecul.

Aşadar, a venit momentul să ne întrebăm : Cum ne creştem astăzi copiii pregătindu-i pentru adulţii care vor fi mâine ? Ştim de fapt ce avem de făcut, cu adevărat, în calitate de părinţi ?

Mirela Horumba, psihologul parintilor