Când se întâlnesc în acelaşi timp o cafea aromată, o carte bună şi câteva zile de vacanţă pot spune că aceasta este reţeta perfectă pentru starea de bine.

Aşadar, fiind în căutarea celui de a treilea element, am descoperit cartea Orbi a Petronelei Rotar. Ştiam de la bun început că nu vreau ceva de specialitate, adică de psihologie ci o lectură beletristică, uşoară care să mă ducă într-o lume umană.

Şi aşa a şi fost, doar că într-o direcţie la care nu m-am aşteptat absolut deloc. Iniţial, când am văzut titlul de pe coperta cărţii, scris ORBI, m-am gândit la mesajul Papei,  Urbi et Orbi, ceea ce mi-a stârnit curiozitatea.

Am început să o citesc şi până la a-mi da seama dacă eu am ales cartea sau ea m-a ales pe mine, afectiv m-a captivat atât de mult, încât nu m-am putut opri până când nu am terminat-o.

Ţin minte că la sfârşitul lecturii, am înţeles că mi-a trecut prin minte ideea că de fapt este o mare legătură între “orbi” ca mulţime şi “orbi” ca persoane nevăzătoare, adică suntem o mulţime de persoane nevăzătoare din perspectivă emoţională.

De fapt, consider că aici este şi miracolul acestei cărţi: iniţial vedem doar cele două personaje care nici măcar habar nu au că sunt într-o relaţie toxică ( asemenea multora cu care ne-am întâlnit în viaţa noastră), după care, pe nesimţite, noi înşine devenim eroul principal care îşi începe călătoria iniţiatică către propriul sine.

Mai mult, cartea cuprinde o demistificare a mersului la psiholog atunci când ai nevoie de ascultare şi înţelegere. Foarte bine surprinse metodele de abordare ale psihoterapeutei precum şi tendinţa personajului principal care vrea să renunţe ori de câte ori întâlneşte suferinţa interioară cu care este confruntată în şedinţele de consiliere.

Un paragraf mi-a rămas undeva un suflet, amintindu-mi de zilele în care era o realitate a vieţii mele de atunci:

“Ne minţim în cele mai banale situaţii de viaţă, suntem prizonierii minţii noastre care ne livrează tone de bullshit ca să trăim noi cu alegerile noastre.Gândeşte-te cum ar fi viaţa dacă am di conştienţi de tot ce facem, spune, alegem”.

La vremea aceea nici măcar nu ştiam că nu ştiu.  Poate tocmai de aceea consider cartea Petronelei ca o lecţie de educaţie psihologică de care avem nevoie fără să ne  dăm seama de ajutorul ei.

Aş propune ca lectura neapărată mai ales pentru părinţi, dar şi pe toţi cei care intuiesc că în interiorul lor este o lumină ce aşteaptă să fie descoperită pentru a le însenina viaţa. Toţi avem dreptul să fim fericiţi şi împliniţi!

 

Mulţumesc, Petronela!