Interviu cu psihologul Mirela Horumba, realizat de Adriana Titieni în cadrul emisiunii „Meditaţii pentru părinţi”

Multe femei par să uite să fie în continuare partenere de cuplu odată ce devin mame. E uşor să faci acest lucru, mai ales pentru că în timpul sarcinii se creează acea legătură specială cu bebeluşul din burtică. De aceea tinzi să uiţi că mai există şi altcineva – partenerul de cuplu – care are nevoie de tine, în afara copilului. Această greşeală aduce însă deservicii în viaţa ambilor parteneri, dar şi în educaţia copiilor.
 

Adiana Titieni: Cum putem conştientiza această greşeală, ca actuale şi viitoare mămici? Cum putem recunoaşte, faţă de noi, că nu mai avem o relaţie conjugală, cu partenerul?

Mirela Horumba: Uităm prea uşor că intrând în relaţie cu copilul rămânem totuşi în relaţie cu partenerul de cuplu. Mai mult, transferăm rolul de mamă şi în relaţia de cuplu, ajungând să-l tratăm pe partenerul de cuplu în statul de relaţie filială, ceea ce nu e corect.

Adriana Titieni: Care sunt semnele care ne arată că, devenind mame, am părăsit relaţia de cuplu, care ne-a făcut să fim mame?

Mirela Horumba: Primul lucru pe care vreau să îl subliniez este atenţia pe care o acordăm copilului, tradusă aici prin neatenţia pe care o acordăm partenerului de cuplu. În momentul în care timpul petrecut cu partenerul de cuplu este foarte redus (uneori inexistent) sau se reduce la a mânca şi dormi împreună, atunci trebuie să devenim un pic atente şi să ne dăm seama că, deşi a fi mamă presupune multe lucruri noi, pe care nu le-am mai experimentat până acum, nu putem fi exclusiv mamă. Avem nevoie de partenerul nostru pentru a ne sprijini şi pentru a ne fi alături, aşa cum şi el are nevoie de aceste lucruri, la rândul lui. Mai mult, dacă noi am avut la dispoziţie nouă luni pentru a ne obişnui (psihic, emoţional) cu maternitatea, transformările din corpul nostru ne-au ajutat în acest sens, partenerul de cuplu nu are această pregătire. De aceea e bine să învăţăm împreună să devenim părinţi, fără a uita că suntem parteneri de cuplu.

Problema este în această confuzie de roluri între cel de mamă şi cel de soţie. De cele mai multe ori aud că rolul de mamă este cel care ne ocupă cel mai mult timp – ceea ce este adevărat, firesc şi sănătos -, dar asta trebuie să se întâmple până la un punct. În momentul în care acest rol devine exclusivist relaţia de cuplu va suferi şi vom culege, implicit, roadele a ceea ce am semănat fără voie.

Adriana Titieni: Cum este afectată evoluţia normală, naturală a copilului de faptul că mama uită să fie şi soţie?

Mirela Horumba: Dacă nu este întreţinută, relaţia de cuplu va deveni deficitară, iar copilul – a cărui personalitate se formează ţinând cont de tipul şi de calitatea interacţiunii dintre cei doi părinţi – va internaliza un model de relaţie de cuplu pe care îl va retrăi şi reproduce în viaţa lui de adult, lipsit de afecţiune şi conflictual.

Adriana Titieni: Să presupunem că sunt mamă de câteva luni şi îmi dau brusc seama că toată atenţia mea este canalizată spre nou-născut şi vreau să fac ceva în aşa fel să-mi reabilitez relaţia cu partenerul meu, pe care îmi dau seama că o stric din cauză că nu-i mai acord atenţie şi consideraţie (din motive absolut justificate, în mintea mea – pentru că a apărut copilul). Ce pot face, concret, în acest caz?

Mirela Horumba: Am putea, ca un prim pas, să ne planificăm timpul. Ştim că un copil mic solicită o atenţie extrem de mare din partea mamei, dar există şi modalităţi prin care perioadele de timp pe care vrem să le petrecem cu partenerul de cuplu să fie foarte bine planificate. Vă invit aşadar să căutăm şi să găsim momente, perioade în decursul zilei în care să facem lucruri comune cu partenerul de cuplu, să petrecem timp de calitate împreună.

Când vorbesc de planificare mă refer doar la alocarea unui timp doar pentru partener, nu mă refer la programarea efectivă a unor activităţi în intervale fixe de timp. Mă refer la a aloca acest timp şi la a-mi da voie să am activităţi comune cu partenerul de cuplu, activităţi care ne aduc bucurie amândurora.

Pentru a se întâmpla asta trebuie ca cei doi partenerii să înveţe să facă cereri şi să spună “eu am nevoie de tine”, “eu mă simt aşa.. când tu faci aşa… „, „şi eu am nevoie de tine, ştiu că în momentul de faţă eşti centrată pe copil, dar poate seara petrecem împreună o jumătate de oră, o oră”.

Cu alte cuvinte, primul şi cel mai important pas în a echilibra rolul de părinte cu cel de partener de cuplu este să-i spunem partenerului ce simţim, ce credem şi ce vrem şi să-i alocăm timp de calitate acestuia în aşa fel încât relaţia de cuplu – pe care până atunci am îngrijit-o şi în urma căreia avem copilul, copiii – să continue să existe frumos şi să ne împlinească nevoile de cuplu.

Următorul pas este ca atunci când petrecem acest timp cu partenerul de cuplu să îl ascultăm, să îi ascultăm nevoile. S-ar putea să ne răspundă cu câteva reproşuri, cu câteva frustrări, adunate în perioada în care am fost “absente” din relaţia de cuplu. E posibil ca aceste discuţii, această reapropiere între cei doi parteneri să se facă nu intitdeauna foarte blând. De aceea ar trebui să fim pregătite pentru o astfel de discuţie, să fim dispuse să ne asumăm reproşurile şi să înţelegem că este normal ca şi el să fie frustrat. După ce stăm de vorbă, îi ascultăm nevoile şi nemultimirile şi îi recunoaştem că ne dăm seama că am acordat mai puţină atenţie relaţiei noastre odată cu venirea pe lume a copilului, ar trebui să stabilim împreună ce ne-ar plăcea să facem ca să readucem în prezent momentele frumoase din trecutul relaţiei, în care ne simţeam bine împreună.

Următorul pas al acestui demers este punerea în practică a acestor planuri. Aici este, de obicei, piatra de încercare a demersului, pentru că de multe ori ne propunem lucruri, facem planuri, vorbim şi ne oprim, pentru ca atunci când trebuie să aplicăm ceea ce ne-am propus intervin tot felul de scuze. Asta înseamnă că nu ne asumăm planurile făcute, acestea rămân doar la nivel de declaraţie, fără să ne asumăm responsabilitatea pentru declaraţiile făcute.

Adriana Titieni: Ce e de făcut când începe să se deterioreze relaţia, pentru că n-am băgat de seamă prea mult timp că nu îi acordăm atenţie sau pentru că am uitat de feminitatea noastră? Ce şanse mai are o relaţie să se reabiliteze în această situaţie? Eu cred că o terţă persoană poate să ne redeschidă mintea şi sufletul, nouă şi partenerului.

Mirela Horumba: Eu consider că fiecare cuplu are posibilitatea lui de a alege maniera în care vrea şi poate să amelioreze această relaţie, nu este nevoie întotdeauna să se ajungă la o terţă persoană. Dacă cei doi apelează însă la un consilier, acesta are rolul de mediator între cei doi parteneri. Acesta pleacă de la ideea că dacă o relaţie a fost la un moment dat ok, acele resurse există încă în parteneri pentru a reabilita relaţia, doar că în acest moment ei sunt atât de centraţi pe alte aspecte încât aspectele funcţionale ale relaţiei par a nu mai exista. Ele însă exista, iar atunci când cei doi îşi dau voie să-şi reconstuiasca relaţia, acea mică flacără, luminita din jar redevine ce a fost odinioară.